Premiera odeonistă, Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva de Jonas Gardell, este o provocare: text dificil, cu tensiune dramatică puternică, temă identitară, la modă, traducere expresivă (Carmen Vioreanu), joc actoricesc cu implicare totală, decor cu forţă plastică (Alexandra Penciuc), coerenţă regizorală (Mariana Cămărăşan), adecvare coregrafică.
Foto: George Dăscălescu
Două surori, Agnes şi Viola, fac exerciţii de memorie într-o căutare de sine ce pare o poveste fără sfârşit. Folosesc un verbiaj revărsat în viteză, cu impact imediat şi reacţii prompte. Pentru Agnes (Diana Gheorghian), un subiect interesant de psihanaliză, este cel mai greu: încă din copilărie, ea s-a îngrădit cu încetul într-un univers paralel, populat de două personaje: o mamă dură până la demonism (Liana Mărgineanu) şi o fetiţă, Kristina, traumatizată de aceasta (Nicoleta Lefter). Este iadul ei acaparator. Personajul trăieşte deopotrivă în această plăsmuire a propriei minţi şi într-o realitate anostă (singură, îngrijind o mamă bolnavă, care moare). Proiecţiile mentale, izolate scenic prin momente de întuneric, devin nişte paranteze metafizice, menite să potenţeze maximal psihicul lui Agnes. Corespondenţa reală a acestor fantasme se concretizează în două păpuşi din copilărie (autorul a conceput iniţial piesa pentru teatrul de păpuşi) ale celor două surori (a lui Agnes numindu-se Kristina).
Foto: George Dăscălescu
Viola (Oana Ştefănescu) este un personaj realist, conturat după codurile obişnuinţei: are un soţ, o fetiţă, Denise (tot Nicoleta Lefter) şi o carieră de actriţă. Însă, nu-i merg nici căsnicia, nici actoria, iar egoismul îi alterează comportamentul; supusă unei crize a maturităţii, cade în mici capcane ce-i frâng acţiunile şi-i risipesc energia.
O rochie cu broderie de argint, cumpărată de mamă pentru Agnes, în copilărie, pare a fi cheia unor întâmplări esenţiale în piesă, cu concluzia că Agnes trebuia să fie actriţa care a ajuns Viola. Agnes mai păstrează din strălucirea de altădată doar vagi şi rare irizaţii ce-i acutizează proiecţia fantastică. Surorile, sufocate de invidie reciprocă şi de frustrări multe, lipsite de orice afectivitate şi empatie, îşi aruncă fără măsură vorbe grele, măsurate doar în unităţi de timp de ceasornicul din perete.
Foto: George Dăscălescu
În acest angrenaj psihologic, religia din educaţia fetelor de altădată capătă ecouri refractate în viaţa lor adultă, distincţia clasicistă între bine şi rău nu mai prinde, iar piesa ar putea continua o viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu