Anticipările lui Sebastian

În ultimii ani, piesele lui Mihail Sebastian au beneficiat, în general, de montări cu totul dezamăgitoare. Trei astfel de exemple dintre cele mai recente: Steaua fără nume la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Jocul de-a vacanţa (opţiune 9), spectacol al Teatrului Municipal din Baia Mare şi Ultima oră la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău.

În primul caz, a fost vorba de o lipsă de înţelegere a textului şi de o cheie de interpretare grotescă şi grosieră, montare căreia i se potrivesc spusele lui Sebstian: „verific încă o dată simpatia generală pentru simbolurile groase şi vizibile de la distanţă” (Omul şi masca, în „Rampa”, 25 feb. 1935). În lectura regizorală a lui Dan Vasile, poezia textului sucombă sub apăsarea mediocrităţii interpretative şi a împănărilor, chipurile „adaptate la zi”.

În al doilea caz, Radu Afrim defrişează textul de absolut tot ce însemna amprenta autorului şi-şi pune el propria amprentă ce se vrea modernă, incluzând situaţii, teme şi motive fără vreo legătură de rudenie cu ce fusese iniţial. Punând în discuţie criza teatrului, Mihail Sebastian vorbeşte încă din1927 de „eclipsarea textului în folosul regiei” (De la dramă la spectacol, în „Cuvântul”, 31 dec.).

În al treilea caz, Alexandru Cozub îşi duce spectacolul spre un expresionism mediocru care ţine neapărat să obţină aplauze, datorită unei interpretări afişajiste, exagerate şi care pândeşte „surâsul publicului, aplauzele lui, indispoziţiile lui, prostiile şi ideile lui fixe” cărora va încerca „să-şi adapteze spectacolul” (Meditaţie spre public, în „Rampa”, 18 feb, 1935). Se pare, deci, că Sebastian îşi anticipează posteritatea.

Este dificil de găsit un răspuns pentru ceea ce se vede pe scenă în zilele noastre din teatrul lui. Efuziunile lirice, sensibilitatea eroilor săi, situaţiile create cu o tehnică impecabilă pentru vremea ei cad cumva pe gol astăzi, fie dintr-o înţelegere mediocră a lor, fie dintr-o dorinţă excesivă de a mulţumi publicul în detrimentul mesajului textual, ce suferă adaptări şi distorsionări în consecinţă. Sebastian afirma că „nu durează în artă decât ceea ce este sincer” (Vechi şi noi, în „Rampa, 25 ian. 1936). Piesele lui nu pot fi acuzate de lipsă de sinceritate, însă Nicolae Manolescu consideră că „Jocul de-a vacanţa are o logică foarte aproximativă a situaţiilor dramatice”, Steaua fără nume este „mult mai bine construită, deşi la fel de minor sentimentală”, iar „Ultima oră nu e decât o farsă trasă de păr” (Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008).

Teatralizarea prozei lui Sebastian însă cunoaşte un real succes: De două mii de ani la Teatrul Naţional Radiofonic (adaptare Doina Papp, regie Attila Vizauer), eMeS la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila (adaptare şi regie Ilinca Stihi), Iubirile lui Sebastian, spectacol studenţesc (adaptare Rodica Mandache, regie Diana Mihailopol). Scenarizările au fost determinate de sărbătorirea centenarului în 2007, în principiu. Când în epocă a circulat zvonul că Gaston Baty a vrut să dramatizeze Du côté de chez Swann (zvon dezminţit apoi), Sebastian a găsit următoarea explicaţie „teatrul este poate într-un moment foarte greu, de vreme ce are nevoie de asemenea efuziuni” şi „romanul poate da scenei oameni cu suflet complex”, însă „o operă care trece de la roman la teatru poate deveni ceva inform, mutilat. Dar aceasta este o chestiune ce urmează a fi judecată de la caz la caz” (Notă de teatru, în „Revista Fundaţiilor Regale”, oct., 1937).

Oricum, pentru Sebastian „teatrul îndeplineşte într-o cultură o funcţiune de sinteză, pe care nici un alt gen nu şi-o poate asuma” (Notă despre literatura dramatică, în „Revista Fundaţiilor Regale”, sept., 1936). În privinţa publicului, dramaturgul este foarte acid: „chipul în care se ascultă la teatru este un act de inepţie colectivă”, pentru că „sensul unei replici este răstălmăcit grosolan”, iar „un gest este confundat cu altul”. „Nu e vorba de puţina înţelegere a unor oameni. E pur şi simplu prostia îndărătnică, stupidă, închisă, refractară şi bonomă a publicului” (Publicul în „Cuvântul”, 13 feb, 1929).