"Cui i-e frică de Virginia Woolf" sau Căsătoria ca afacere academică la Comedie

Cui i-e frică de Virginia Woolf de Edward Albee nu este un text pentru orice fel de actori. Mai întâi, pentru că oferă multe capcane şi subtilităţi de limbaj şi comportament, complexitatea psihologică a rolurilor cerând o maturitate actoricească deosebită. Apoi, pentru că acest text a fost privit în oglinda celebrităţii cinematografice (în 1966), într-o producţie (regia Mike Nichols, distribuţia Elisabeth Taylor, Richard Burton, George Segal şi Sandy Dennis) care a numărat 5 premii Oscar, 8 nominalizări la Oscar şi 7 nominalizări la Golden Globes în S. U. A. şi 3 premii BAFTA în Marea Britanie.

Textul a cunoscut şi un număr impresionant de montări teatrale multipremiate în lume, una dintre ele aparţinând chiar autorului. La noi, piesa a avut o montare pentru televiziune (1995), cu Radu Beligan în distribuţie, şi câteva montări în teatre, cele mai recente fiind la Teatrul Act şi la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila.

Este deci un text cu un istoric impresionant de care echipa de la Comedie, coordonată de Gelu Colceag, este conştientă, realizând un spectacol coerent, de ţinută, dens şi colorat, ce evidenţiază interpretările individuale şi valorizează întregul.

Într-un decor de casă mare, cu tentă intelectuală (Diana Cupşa), evoluează cele două cupluri de personaje universitare, sub patronajul tăcut al portretului preşedintelui de colegiu. Actorii aleg înţelept să-şi interpreteze partiturile într-o gamă clasică mai curând, care lasă puţine deschideri către inovaţie, dar oferă siguranţă şi cere un nivel de pretenţii ce exclude notele false.

Emilia Popescu și Ștefan Bănică. Foto: Tudor Predescu

Se vede că regizorul şi actorii şi-au concentrat atenţia pe text (tradus de Ionuţ Grama), găsindu-i cheia ce-i conduce direct la succes. Dincolo de aparenţe şi ironii, spectacolul funcţionează tot timpul ca un palimpsest, cu prea multe cuvinte şi risipă de gesturi ce ascund de fapt, în cele două cazuri, tristeţea şi monotonia vieţii de cuplu, în sens afectiv şi social.

Emilia Popescu și Ștefan Bănică. Foto: Tudor Predescu

Prima pereche trece din zona seriozităţii în cea a hazului şi a ironiei amare: Martha, fiica şefului, şi George, soţul ei mai tânăr cu 6 ani, o speranţă managerială a socrului, sunt de fapt doi singuratici care caută separat o cale de convieţuire cu celălalt. Martha (Emilia Popescu) este senzuală, voluntară, rea, alcoolică, pe cale să-şi construiască o lume a ei ce se învârte în jurul unui fiu imaginar. George (Ştefan Bănică) joacă aparent după cântecul soţiei, dar de fapt, el este cel ce o trage de mânecă spre realitate. Jocurile minţii lor, captivante la început pentru musafiri, dezvăluie adevărata lor viaţă, scufundată în plictis şi incomunicare. Cei doi actori nu mai păstrează aici nimic din perechea emisiunilor de divertisment televizate, care le-a adus odată cu popularitatea şi eticheta superficialităţii. Emilia Popescu, actriţă de mare potenţial, cu numeroase roluri la activ, şi Ştefan Bănică alcătuiesc în acest spectacol un cuplu ce va deveni emblematic pentru mult timp.

Radu Iacoban și Diana Cavallioti. Foto: InLowLight

A doua pereche este până la un punct replica mai tânără a celei dintâi: Honey, o fată cu mulţi bani şi cu puţină minte, şi Nick, un tânăr biolog, însurat din interes, cu o psihologie de parvenit. Honey (Diana Cavallioti, un talent insuficient distribuit) este alcoolică şi intolerabilă prin gafele ei în lanţ. Nick (Constantin Diţă / Radu Iacoban – prezent în premiera oficială, cu o expresivitate desfăşurată curajos) o suportă cu stoicism şi îi face avansuri Marthei, ştiind că pentru a promova are nevoie (şi) de recomandarea ei.

Jocurile academice, între care la mare preţ este „enervarea musafirilor” („scărmănatul musafirilor” într-o altă traducere, mai expresivă, a Andei Boldur), dezvăluie, cu ajutorul substanţial al alcoolului, gânduri lăuntrice, porniri, frustrări, iluzii, unele spulberate cu cruzime după mulţi ani (de pildă, accidentul fiului inexistent al Marthei şi al lui George, care n-au putut avea copii). O denudare a multor ani de viaţă se petrece în mai puţin de o noapte, după care, în mod surprinzător, personajele refac punţile rupte şi totul revine la normalitate.

Constantin Diță și Diana Cavallioti. Foto: Tudor Predescu

Relaţiile dintre personaje sunt atent studiate, actorii arată că şi-au explorat bine rolurile şi din adâncimile lor au adus la suprafaţă nuanţe altfel imperceptibile, ce conferă strălucire spectacolului.

Coloana sonoră subminează ironic academismul vieţii personajelor şi foloseşte fragmente din Păstrăvul de Schubert (transcris la pian de Liszt), Simfonia a VII-a de Beethoven, Reqviem de Fauré, Buona Sera de Louis Prima şi Who’s Afraid of the Big Bad Wolf de Frank Churchil.